Imi cer scuze ca din motive obiective nu am reusit sa postez atata timp nimic pe acest blog, care a nascut tot felul de dispute, din care eu ma inspiram pentru un nou post.

 Voi incepe prin a posta cateva versuri de dragoste si suferinta.

Traiesti pentru altul

Purtam fiecare o dragoste în noi, eu pentru tine, tu pentru altul
Focul ne mistuie pe amândoi, eu ard pentru tine, tu pentru altul.
Astept un cuvânt, astepti un cuvânt, eu de la tine, tu de la altul.
Obrazul ti-l vad în vis, delirând, iar tu în visare, visezi pe altul.
Si ce ramâne de facut? Când soarta vrea numai sa ne dezbine,
Traim…, dar iubim… desi tu pe altul, eu tot pe tine!

Trandafirii Suferintei

Din toate lacrimile care au curs cândva, au crescut trandafiri, din care în fiecare zi am cules câte unul. Si în fiecare zi mi-am adus aminte de “spinii” pe care acestia îi aveau. Dar la vederea frumusetii lor, am uitat de fiecare data… Am cules pentru prima oara un trandafir alb, pe care spinii nu-l urâtisera înca si puritatea lui s-a oglindit în viata mea… Am cules apoi un trandafir rosu, fara de care gradina mea n-ar mai fi ramas aceeasi. Atunci am inteles ce înseamna “iubirea” si tot atunci… l-am întâlnit pe “el”… Fara sa vreau, am simtit cel de-al treilea trandafir; ale sale petale galbene, cum se scuturau una câte una în mâna-mi cazuta în cautarea dragostei “lui” zadarnice… Am simtit cum trandafirul cu petale transparente se scutura, iar fiecare petala cadea una câte una, ca fiind lacrimile mele… Am cautat în zadar sa gasesc în imensa “gradina” orice alt trandafir, pentru ca toti se uscasera. Atunci am cules fara sa vreau, pe ultimul, acela violet, care înca nu se ofilise. Doar o petala aruncata, a alunecat grabita pentru a pecetlui despartirea noastra… Acum “gradina” este goala si vântul “alearga” de la un capât la altul pentru a da fila cu fila viata mea si pentru a “matura” petalele cazute…

Minunile Iubiri

Ti-am scris o scrisoare cu picaturi de ploaie iar cu vântul ti-am soptit-o. Am chemat vântul si i-am spus sa te mângâie; am adus pasarile si le-am pus sa-ti cante. Am inflorit copacii pentru tine si am topit zapada. Iubitule, daca inca nu ti-ai dat seama, sa stii ca eu sunt primavara si, si… Te iubesc! Te iubesc! Te iubesc!

Poveste de Dragoste

Numai Dumnezeu a putut inventa aceasta iubire. Ceva asemanator am visat o data, dar nu era la fel, pentru ca în vis portile cerului sunt deschise pentru mine. Mi-am dat seama târziu ca viata merita traita, dar niciodata nu-i târziu sa te iubesc, sa îti dovedesc ca TE IUBESC. A fost de-ajuns doar o privire, atunci când noi ne-am întâlnit si parca ne stiam de-o viata si inimile-au tresarit. Iar tu de mâna m-ai cuprins, si eu stiam ca-ncepe- un vis din care amândoi n-am vrea nicicând ca sa mai fim treziti.
Iti multumesc tie iubire pentru dragostea ta…
Ii multumesc lui Dumnezeu pentru aceasta poveste de dragoste!”

 O sa atasez o melodie acestui post. Merita ascultata. Pe 99% din populatia planetei ii mistuie gandul ca parinti lor vor “muri” si nu-i vor mai vedea. Ce pacat! Dumnezeu, creator sau distructiv? Da, buna ipoteza de cercetare. O sa fac o analiza asupra acestei ipoteze si o sa revin cu noi informatii. Tot ce pot sa va spun pana atunci este vizionare placuta. 

PS: Nu lasati sentimentele sa va conduca….. vestea buna este ca ” moarte” nu exista, asta o spunea si Eminescu in una din ineditele sale poezi. O sa va explic mai multe detalii legate de aceasta tema la momentul potrivit. 

De curand mi-a cazut in mana o carte cu poezii ale lui Adrian Paunescu.Acestea nu numai ca sunt exceptionale dar au si o anumita magie irezistibila care te face sa gusti fiecare vers cu mare pofta,o pofta din aceea spirituala care parca,iti inalta trairile la un nivel superior,care iti aduc o stare de liniste si tristete in acelasi timp,pentru ca poezia lui Paunescu trage un semnal de alarma asupra conditiei noastre finite,inecata intr-o viata fara sens.El militeaza,mai ales,in poeziile sale despre parinti indurerati si patria care numai astfel nu poate fi numita,din cauza nesigurantei,a lipsei de unitate.

El declara intr-o poezie de-a sa ca “la mine-n suflt este vifor/Si vin nebuni sa faca ski.” Ce inseamna acest “vifor’ pentru marele nostru maestru?Eu as spune ca acest “vifor” reprezinta nu numai nelinistea din sufletul sau ci si din cel al patriei pe care mult a slujit-o,dar care,se pare,ca e intr-un declin continuu.Cine-i mai citeste poezia?Doar nostalgicii……pentru ca ei mai recunosc inca valoarea “cenzuratului” Cenaclu,ei isi mai aduc aminte de minunatele seri petrecute in compania acestui guru care ii surprindea cu cate-o poezie compusa ad-hoc si acestea erau unele dintre cele mai bune.Eu unul as vrea enorm ca aceasta miscare culturala sa reinvie pentru a ma putea bucura,ma intreb:oare doar eu sa fiu?Doar eu si nostalgicii………de ce sa vrea si restul?Ar fi culmea,nu?Putem fi doar partasi cu totii la o “miscare culturala’ care ii are in frunte pe “cei mai mari” compozitori romani din toate timpurile,de versuri:MANELISTII.Unde am mai vazut noi atat talent in exprimarea unor suferinte si a altor trairi profunde,cu ajutorul unor versuri asa “frumoase”(asta o spun pe un ton cat se paote de ironic)?………………Am cercetat si am gasit:tocmai in vorbele preistoricilor care abia incepeau sa-si dezvolte limbajul onomatopeic spre a ajunge spre dezvoltatul lexic de azi…….dar se pare ca ei vor cu orice pret sa arunce o ancora in trecut si sa reproduca splendoarea sunetelor primordiale.Traim intr-o lume agitata care nu gaseste sa faca timp pentru fericire pura,in jur gasim doar teama,respingere,surprimarea unor sentimente care ar putea fi cheia libertatii si pacii!

Sa nu uitam de unde am pornit!Va redau aici o superba poezie de-a maestrului:

Ruga pentru parinti…

Enigmatici şi cuminţi,
Terminându-şi rostul lor,
Lângă noi se sting şi mor,
Dragii noştri, dragi părinţi.

Cheamă-i Doamne înapoi
Că şi-aşa au dus-o prost,
Şi fă-i tineri cum au fost,
Fă-i mai tineri decât noi.

Pentru cei ce ne-au făcut
Dă un ordin, dă ceva
Să-i mai poţi întârzia
Să o ia de la început.

Au plătit cu viaţa lor
Ale fiilor erori,
Doamne fă-i nemuritori
Pe părinţii care mor.

Ia priviţi-i cum se duc,
Ia priviţi-i cum se sting,
Lumânări în cuib de cuc,
Parcă tac, şi parcă ning.

Plini de boli şi suferinţi
Ne întoarcem în pământ,
Cât mai suntem, cât mai sunt,
Mângâiaţi-i pe părinţi.

E pământul tot mai greu,
Despărţirea-i tot mai grea,
Sărut-mâna, tatăl meu,
Sărut-mâna, mama mea.

Dar de ce priviţi aşa,
Fata mea şi fiul meu,
Eu sunt cel ce va urma
Dragii mei mă duc şi eu.

Sărut-mâna, tatăl meu,
Sărut-mâna, mama mea.
Rămas bun, băiatul meu,
Rămas bun, fetiţa mea,

Descoperiti tristetea din ochii acestui parinte….